Una dintre problemele fundamentale ale României este omniprezenţa politicului în spaţiul public. De la politizarea totală a sistemului administrativ şi până la căpuşarea politică a companiilor de stat - de la cele mai insignifiante, la cele strategice - partidele din România nu iartă nimic, ţesând reţele complexe de conducte prin care banul public se scurge cu debite impresionante spre grupurile de interese politico-economice.
Societatea civilă, cât a mai rămas din ea, are o voce de „castrati", iar justiţia este ea însăşi emasculată de târgurile bilaterale pe care le încheie mulţi magistraţi cu politicienii şi magnaţii specializaţi în devalizare, dar şi printr-o suită de lacune legislative care descurajează sau chiar fac imposibilă ţinerea sub control a relaţiilor necuvenite dintre oamenii şi structurile statului şi oamenii şi structurile grupurilor private de interese.
În aceste condiţii, este greu de imaginat cum, cine şi ce poate relaxa menghina care nu permite României să evolueze.
Numai cine nu vrea să vadă şi să creadă poate identifica alte cauze decât schizoida moştenire comunistă, căci, chiar dacă atât de multe s-au schimbat după 1989, totuşi, principiul de bază al construcţiei societăţii româneşti a rămas acelaşi: Partidul trebuie să fie şi, prin urmare este, în tot şi în toate.
Şi pentru că mizeria care ne guvernează a devenit posibilă, iar apoi şi-a asigurat suprevieţuirea - de la Pauker la Ceauşescu - graţie funcţionării non-stop a aparatului Securităţii, lucrurile nu stau altfel nici acum, la 20 de ani de când evenemimentele decembriste şi-au luat tribut vieţile unor tineri care au crezut că prăbuşirea fantomei este definitivă: marile afaceri, marile interese şi marii capitalişti ai României sunt foşti securişti, iar reţelele pe care le-au construit, privatizând ca la carte fostele structuri încă din prima zi a Crăciunului lui '8
