Oameni strânşi ciorchine în tribună, apoi oameni înghesuiţi pe dealul din spatele uneia dintre porţi. Dealul Florilor. Aşa se numeşte dealul, aşa s-a numit şi stadionul, până a primit numele lui Viorel Mateianu, făuritorul acelei echipe. Înainte de 1980 stadionul din Baia Mare avea cam 20.000 de locuri, dar la meciuri veneau şi peste 30.000 de oameni. Dacă nu aveau tribune, stăteau pe deal.
Pe 13 noiembrie 1977 România pierdea misterios şi lamentabil în Ghencea, 4-6 cu Iugoslavia, şi rata calificarea la Campionatul Mondial din Argentina.Steaua ieşea şifonată (1-5 şi 1-3) dintr-o dublă manşă cu Barcelona lui Cruyff, Dinamo nu putea trece de Atletico Madrid, care-l avea în atac pe Ayala, un argentinian cu părul până la mijlocul spinării şi în poartă pe Reina, tatăl lui Pepe Reina, vedeta e astăzi. Dobrin trecuse de 30 de ani, Dumitru, Iordănescu, Dudu Georgescu, Dinu sau Dembrovschi păreau nişte generali în retragere, spre final de carieră. Pe acest fundal a apărut FC Baia Mare. A promovat în 1978 şi a intrat rapid în centrul atenţiei. Prin rezultate, dar şi prin jucul ofensiv, spectaculos.
Viorel Mateianu venise la Baia Mare în 1976, după ce promovase pe Progresul, echipa la care evoluase în cea mai mare parte a carierei de jucător, dar fusese dat afară după numai trei etape în Divizia A. Găsise în Maramureş un oraş care vibra pentru handbal (Minaur) şi pentru volei (Explorări), echipe de cupele europene, descoperea rugby-ul, avea centre puternice de nataţie şi de gimnastică. Fotbalul era iubit, dar cam în taină şi-n tăcere, de vreme ce trecuse peste un deceniu de la ultima prezenţă în elită. În doi ani a făcut o echipă de promovare, iar în următorii trei a cules roadele. Marea calitate a echipei era că printre componenţii ei se numărau aproape în totalitate localnici. De prin alte părţi erau portarul Ariciu, care se afirmase deja pe prima scenă la FC A
