Dar romanii din mult vitregita Basarabie, ce ar fi fost ei fara magica regasire a lui Eminescu? O marturiseste, cu pietate, una dintre constiintele neamului indelung incercat, Grigore Vieru, dar si orice roman onest ce a supravietuit aici cizmei muscalesti. De ar fi ca un straniu dezinteres sa-l arunce pe Eminescu in derizoriu, el totusi va continua sa existe. De ar fi ca o alta catastrofa istorica, de genul celei traite in primul deceniu comunist ("obsedantul deceniu") sa intrerupa ori sa corupa grav relatia noastra cu Eminescu, el totusi va supravietui intr-un ungher miraculos. De ar fi ca Dumnezeu sa ne uite, iar noi sa ne ratacim si sa ne pierdem orice cumpana ori dreapta judecata, Eminescu ne va salva de la nimicnicie si uitare, spre a ne reaminti ca existam, fie chiar si pentru aceea ca intr-o clipa fasta si mintuitoare, l-am iscat si l-am iubit pe el. De ar fi ca globalizarea sa ne striveasca, sa ne ia mintile ori sa ne induca ura de sine, spre a ne metamorfoza in robotei ridicoli si admiratori penibili ai vreunui model adus de omuleti descinzind de pe o nava stralucitoare de aiurea, Eminescu va razbi si ne va razbuna clipa de ratacire. De ar fi ca manuscrisele poetului sa se risipeasca, iar noi sa ne ticalosim si sa devenim amnezici, Eminescu va supravietui pentru a ne lecui de pacatele marturisite si nemarturisite, pentru a ne reinvata alfabetul fiintei, precum spune o veche legenda hasidica. Iat-o, pe scurt: carturarul si ucenicul lui au fost exilati intr-o clipa de vitregie pe o insula pustie. Aici au avut parte de toate, dar mai ales de cea mai teribila maladie, si anume amnezia. Era inceputul sfirsitului. Ar mai fi putut supravietui vegetal, dar istoria s-ar fi incheiat. Intr-o zi, carturarul a inceput sa deseneze pe nisip litere disparate, apoi cuvinte fara inteles, iar mai apoi altele, cu inteles. Si tot asa pina cind memoria s-a reconstituit din ciobu