Am fost o săptămână la schi. E un sport care îmi place. Chiar mai mult decât alergarea pe care o văd ca pe o provocare, o confruntare cu propriile limite. Schiul, pentru mine, e aventură pură.
Am învăţat singur să schiez şi nu o fac prea bine. O vreme eram obsedat să cobor în viteză, dar după ce am căzut anul trecut şi am avut o comoţie cerebrală, m-am liniştit şi iau mult mai în serios cristianele. Dar, oricum, îmi voi pune schiurile în picioare de câte ori voi avea ocazia. Schiul e un sport tehnic. Dacă nu stăpâneşti tehnica foarte bine, tot efortul se mută în picioare. Aşa că antrenamentul de la alergare mă ajută să stăpânesc destul de bine schiurile chiar dacă nu am o tehnică foarte bună.
Am scris despre schi pentru că un prieten m-a rugat să compar efortul făcut la acest sport cu cel depus la alergare. Comparaţia e subiectivă, dar, în ce mă priveşte, 4-5 ore de schi reprezintă echivalentul unei curse de 12 kilometri parcursă cu 5 minute 30 de secunde pe kilometru. Dar asta e în cazul meu. Pentru cineva care schiază foarte bine, efortul tinde să fie din ce în ce mai mic.
Pentru cei care se antrenează pentru maraton e foarte important ca, din când în când, să facă şi alt gen de mişcare. În limbajul antrenorilor asta înseamnă ”cross-training”. Sunt alergători care o dată pe săptămână joacă fotbal. În afară de pericolul accidentărilor, este foarte ok. Se rupe rutina alergării cu o activitate care te provoacă şi produce plăcere.
Ca şi în viaţă, succesul are închis în el o mare cantitate de echilibru, aşa că antrenamentul nu trebuie să te distrugă, ci să te întărească. E foarte important să ştii când trebuie să te opreşti, când trebuie să faci şi altceva şi cum să-ţi păstrezi pofta de alergat.
Pentru mine, cel mai important lucru e să pot alerga cât mai mult timp, dar într-un fel în care alergarea să mă ajute şi să nu se răzbune, de
