Vi-l mai amintiţi pe haiducul care trecea prin Valea Seacă cu hangerul fără teacă şi cu pieptul dezvălit?! Era Andrii Popa cel vestit. Iacă şi haiducul din 2012! Cu cort, ceai cald şi bucate haiduceşti!!! Care urlă încotoşmănat în faţa Prefecturii, cerând demisia unuia sau a altuia. Eu nu am nimic cu nemulţumirile oamenilor. Şi eu le am pe ale mele şi, Slavă Domnului, nu-s puţine. Numai că trebuie să observăm măcar diferenţa dintre haiducii de atunci, care zi şi noapte tot călare trăgeau bir din drumul mare, şi din ţară peste tot, fugeau neferii din calea lor. Haiducii noştri au o „căpetenie haiducească", unul care, probabil, va dori să fie comparat cu Andrii Popa în analele istoriei. Unul care, alături de câţiva de-un leat cu el, protestează pentru... nici ei nu ştiu prea bine ce. Vă recunosc, problema mea nu este protestul, ci protestatarii. Ştiu că haiducii, cei din poeziile lui Alecsandri, nu mai există. Însă mi-ar fi plăcut ca în primele rânduri ale nemulţumiţilor să fie adevăraţii manifestanţi, nu nişte antamaţi politic. Nu indivizi care îl idolatrizează pe primul revoluţionar al oraşului. Nu tinerei care nu ştiu ce este viaţa. Nu vă cer să fiţi mulţumiţi de viaţa în ţara asta, dar v-aş fi recunoscătoare dacă aţi vorbi cuvintele voastre, nu ale altora, dacă aţi avea crezuri ce vă aparţin, nu să slujiţi visurile de mărire ale unora şi altora. Ale unor indivizi pe care îi numiţi „şefu'". Cred că a sosit vremea să nu mai avem şefi, să nu mai slugărnicim pe nimeni şi, dacă tot ne-am decis, să ne spunem durerile, nu să facem scandal doar de dragul răzmeriţei. Să nu mai vorbim despre Andrii Popa doar ca despre un cântec. Să fim haiduci, da! Dar unii adevăraţi, cu mândrie şi curaj, nu marionetele altora. Păcat că noi nu avem puterea „să muşcăm din duşmani". Vi-l mai amintiţi pe haiducul care trecea prin Valea Seacă cu hangerul fără teacă şi cu