N-am urcat niciodată în autobuz fără să-mi croiesc drum cu securea printre antebraţele celor care se închină compulsiv.

Când apare o biserică (uneori nici nu se vede, e ascunsă după blocuri, dar stimatul călător ştie că e acolo), toată lumea bate cruci. Cu această ocazie, enoriaşii mobili îşi iau mâinile de pe barele de susţinere şi se susţin, nu-i aşa, de proştii din jur, la fiecare frână.

Momentele de aleasă închinăciune în trafic sunt singurele oaze de linişte, de fapt. Între două momente de revelaţie spirituală, călătorii se înjură creştineşte, fiindcă întotdeauna în uşa autobuzului se află cei care coboară abia peste patru staţii.

Suntem un popor foarte credincios. Ieri, în hipermarket, o femeie se închina în faţa raftului cu vase de bucătărie, la icoana unei oferte excepţionale: dacă luai o oală smălţuită, de zece litri, primeai gratis un ibric emailat.

În faţa bancomatului, un vajnic creştin se închina cu o mână şi introducea cardul cu cealaltă. După un minut de tastări emoţionate, a înjurat la fel de pios: „...banca mă-ti!". Probabil mesajul Lui Dumnezeu a fost „Fonduri insuficiente, fiule, regret!".

Recunosc, eu mă închin doar în biserică, acasă şi în avion, înainte de decolare. Cu toate astea, nu ştiu cum se face, dar odată, într-un Boeing de 300 de locuri transoceanic, numai eu m-am închinat. Dacă nu cumva toţi ceilalţi erau terorişti musulmani, nu mai înţeleg nimic.

Simona Catrinaeditor coordonator Tango