Una din cele mai sesizate definiţii ale harului creator am căpătat-o, la anii când debutam, de la Teodor Mazilu. Era redactor la Editura Eminescu şi avusese curiozitatea să-mi citească nişte povestiri din cartea ce urma să-mi apară în Colecţia Luceafărul. Şeful secţiei de proză mi-a confirmat faptul că Mazilu nu era deloc un generos şi că dacă se interesase de mine, era fiindcă precis aveam talent. L-am abordat pe morocănosul de Mazilu chiar aşa, rugându-l să-mi zică de ce socotea el că sunt talent.
Pe vremea aceea, doream mult să fiu lăudat. Teodor Mazilu m-a privit ceţos şi oarecum descumpănit de insolenţa cererii şi m-a corectat: „N-am spus că ai talent, ci că atunci când n-o să ai încotro, o să ai talent”. M-am gândit mereu ce înseamnă „să n-ai încotro”. Geniile, evident, n-au încotro. Există şi creează în felul în care le-a hotărât destinul. Un destin mare. Dar la destine mici şi mijlocii, ca ale noastre, oare cum se pune problema? Cugetând adesea la o definiţie acoperitoare a talentului, mi-am dat seama că a nu avea încotro semnifică exact ce spun cuvintele. Ai vrea să fii altul, ai dori să scrii altfel şi altceva, ai visa la alt public şi la alte elogii, dar trebuie să iei realitatea cu bărbăţie, acceptând să continui aşa cum eşti.
Deruta multora, când ajung în acest punct, când nu se mai poate face nimic –nici cu arta şi nici cu viaţa – are o explicaţie în înţelegerea greşită a ideii că viaţa e o luptă. Prin lupta cu viaţa înţelegem ceva eroic, aţâţător, interesant, pilduitor – un complex de activităţi, care merită a fi povestite, atât de excitante sunt. Or, de regulă, lupta cu viaţa nu seamănă deloc a înfruntare. Lupta asta cu viaţa poate să fie nu numai plicticoasă, dar şi lipsită de direcţie. Şi aceasta întrucât în definirea talentului nu preţuim cum trebuie factorul timp.
Un american, un fotograf amator, a demonst