Se vedea încă din primele ore ale protestelor că picătura Arafat a fost doar cea care-a umplut un pahar care părea până acum fără fund. După liniştirea hăitaşilor care-au stârnit jandarmii din bârlogul lor de linişte aparentă şi au ţinut ochii presei pe ei, protestatarii reali rămânând singuri în stradă, fără acoperire media, invizibili; după ce-a început războiul tuturor cu jandarmii ca şi cum ei ar fi întruchiparea tuturor relelor care i-au scos pe oameni în stradă (rele care-i macină şi pe ei, de altfel, chiar dacă nu se vede din cauza echipamentului), s-a auzit din ce în ce mai des întrebarea: „Dar de ce ieşiţi în stradă?” Omul întrebat, oprindu-se din scandat „jos Bă-ses-cu!” spune din inerţie: „Păi, să-l dăm jos, să pice, să cadă…, anticipate!”. Dar când se mai linişteşte îşi dă seama că a început să strige ca masă, nu ca individ, şi că „Jos Băsescu!” înseamnă „Sus Ceilalţi!”. Care „Ceilalţi”? Şi-a dat seama că vin alegerile şi că nu are cu cine vota. De-aia a ieşit în stradă. Nu mai are de ce se agăţa.
Ieşind în piaţă, omul a renunţat la politică, pentru că politica ruptă de social nu există. Toţi acei inşi care-l nesocotesc de 21 de ani şi-şi spun „clasă politică” au dispărut pentru el, pentru că nu-şi respectă obiectul muncii, funcţia care i-a creat. Şi ăştia pe care-i vrea acum jos, şi ceilalţi care se vor, pe această cale, sus.
Omul din stradă nu vrea doar schimbarea de nume acolo sus. Vrea o schimbare mai profundă, numele nici nu mai contează. Vrea să se schimbe atitudinea faţă de el a celor pe care el îi pune sus: să îl respecte şi să-i asigure accesul la educaţie, sănătate, bunăstare şi relaxare. Accesul la o viaţă liniştită.
Atât.
Se vedea încă din primele ore ale protestelor că picătura Arafat a fost doar cea care-a umplut un pahar care părea până acum fără fund. După liniştirea hăitaşilor care-au stârnit jandarmii din bâr
