În cele opt proze scurte (Contorsionista, Răpirea din serai, Cea mai frumoasă femeie din lume, Irina. I se duce un fir la ciorap, Cum am întemeiat Montrealul, Nemuritorul, Bună dimineața, cimpanzeeo și Tandrețea felinelor mici) reunite în cea mai nouă carte a sa – Contorsionista –, T.O. Bobe își (re)confirmă puterea de a fi „altfel“. Nu doar în peisajul de ansamblu al literaturii române, nu doar de la un volum la altul, ci chiar de la un text la altul, atît la nivel tematic, cît și al registrelor narative, al tonului, al ritmului sau al atmosferei. Constantă rămîne, însă, poetica metaforizantă asociată încrederii imanente că literatura veritabilă poate fisura teatralitatea latentă a universului, în care se înscenează spectacole ale amintirii, ale imitației, ale delirului.

Povești de dragoste dincolo de șablonRăpirea din serai și Cea mai frumoasă femeie din lume sînt, cum s-ar zice, niște povești de dragoste, care se desprind cu multă ușurință de șablonul sugerat de titlu. În Răpirea din serai, autorul mizează pe tehnica contrastului construit prin alunecarea aproape insesizabilă de la atmosfera mitică, opulent-fantastică și glorioasă țesută în jurul sultanului și al cădînei cu părul negru fluturînd în vînt, sub cerul luminat de luceferi aprinși deasupra minaretelor, la imaginea cumplit de terestră a lui Dinu Predescu, „în chiloți de pînză albastră, cu o Snagoavă în colțul gurii și pe tălpile sprijinite de marginea recamierului vechi“, și a Andei, care toarnă apă într-un lighean cu smalțul sărit, sub privirile peștelui de sticlă de pe televizor, „încremenit și el în tăcere“. Povestea celor două minarete singuratice metamorfozate în cei doi ziariști, fiecare cu viața lui de familie ratată, păstrează în fundal, ca laitmotiv dorința de răpire contemplată pe carpeta kitsch din camera închiriată, ca insulă a evaziunii. Cuvintele suferinței și ale dorințe