Cristian Tudor Popescu este unul dintre criticii de film cu un timbru inconfundabil, cu o sensibilitate marcată indelebil, cu un instinct critic adaptat unei arte care în cea mai mare măsură ştie să creeze iluzii şi să construiască mituri.

În noua sa carte, cu titlul incitant Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) (Polirom, Iaşi, 2011, 301 pag.), criticul de film alege unghiul particular al propagandei pentru o panoramă asupra cinematografiei româneşti de la origini până în 1989. Acest fapt atrage atenţia numaidecât, pentru că perspectiva aleasă este puţin specifică criticului sau istoricului de film, cât mai degrabă familiară istoricului ideilor. Iar Cristian Tudor Popescu alege acest loc geometric în care istoria cinematografiei intersectează politicul şi ideologia, şi anume, propaganda în film. Noutatea perspectivei ţine de faptul că autorul nu se lasă furat nici de tentaţia de a scrie o concentrată istorie a cinematografiei într-o ramă tematică, nici de a redacta un studiu exhaustiv de istorie a propagandei, a instituţiilor şi funcţionarilor care o profesează, ci duce aceste două tangente la film ca artă şi expresie a libertăţii. Povestea este a filmului, iar studiul de caz cu un montaj critic minuţios şi inteligent oferă consistenţă profilului teoretic al cărţii. Criteriul estetic nu este abandonat, dar nu mai este absolutizat, filmul este corect plasat într-un context politic, iar criticul focalizează tensiunea dintre estetic şi propagandă, dintre libertatea negociată a cineastului şi constrângerile ideologice ale unui aparat de propagandă care dictează în special în anii ’50 prin intermediul scenariului ca libret politic. Din acest punct de vedere scrie Cristian Tudor Popescu o „istorie”, urmărind cronologic meandrele „liniei” politicoideologice ale regimului comunist care contribuie dete