-Stimate domnule Ovidiu Şimonca, sunteţi unul dintre cei mai buni intervievatori din peisajul nostru cultural. În ianuarie 1912, cu fix o sută de ani în urmă, Caragiale (exilat la Berlin din 1905) devenea sexagenar. Societatea Scriitorilor Români a ţinut să-l omagieze, dar Caragiale, "subit" imobilizat de o sciatică, nu a vrut să participe la propria aniversare.
Cum aţi fi obţinut un interviu cu Caragiale şi ce întrebări i-aţi fi pus scriitorului?
- Ce bine că I.L. Caragiale a refuzat să participe la omagierea dorită de Societatea Scriitorilor Români! Mi se pare un gest admirabil să nu te laşi îmbălsămat şi confiscat de diverse instituţii din ţara natală. Crezi, dragă Daniel Cristea-Enache, că tipul de omagiere din 1912 se deosebeşte, cu mult, de cele de astăzi? Crezi că sexagenarul Caragiale nu s-ar fi plictisit de moarte, ascultând panegiricele sforăitoare şi făţarnice? Să nu uităm că I.L. Caragiale fusese lovit şi contestat, în România, refuzându-i-se două premii ale Academiei şi, mai mult, fiind atras într-un proces, prin care Caion îl acuzase că a plagiat Năpasta. A câştigat procesul, dar şi vestitul Caion a fost achitat. Aşa că, de ce să vină în România, la manifestările organizate de Societatea Scriitorilor Români? Caragiale îi scria prietenului Vlahuţă: "fosilele sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la adoraţiune. Hotărât nu viu. Fiţi sănătoşi şi veseli!".
Peste 11 luni, în noiembrie 1912, Caragiale va avea parte de funeralii naţionale. Murea pe 9 iunie 1912, la Berlin, în anul când împlinise 60 de ani; în noiembrie 1912, adus cu un vagon care se rătăcise prin Europa câteva zile, trupul neînsufleţit al scriitorului va fi înhumat la Bucureşti. Cu multe discursuri, prea însufleţit supărătoare, dar, la români, lumea pune mult patos când e vorba de înmormântări. Dintr-odată, "contemporanul nostru imoral" şi "antipatriot" devinea "o m
