- Politic - nr. 934 / 20 Ianuarie, 2012 Perspectiva religioasa asupra puterii este cu mult mai ampla. Astazi se poarta vii dispute asupra separarii bisericii si religiei de stat, si implicit asupra acestor puteri religioase. In acest sens au fost create unele modele teoretice ce sprijineau si argumentau teoretic aceasta separare ireductibila, printre acestea, de departe cel mai relevant este "modelul francez”, ca un model radical care a sprijinit si mai sprijina si in prezent separarea acestor institutii. La polul opus sunt statele si modelele care presupun preluarea puterii politice de catre religie (lumea musulmana in mod deosebit), si in care puterea religioasa devine o principala forta si putere, antrenand societatea in fel de fel de razboaie si conflicte interconfesionale, unde religia detine rolul de principala cauza si putere. In sprijinul afirmatiilor facute, vin curentele si orientarile fundamentaliste, iar ca argument forte poate fi invocata criza generalizata dintre civilizatii (occidentala si orientala), care poate lua o forma conflictuala si prin intermediul intolerantei religioase. Nu este mai putin adevarat ca si alte religii si biserici se autoproclama ca a avea origine divina, cum ar fi catolicismul si, in mod deosebit, islamismul, de unde statul teocratic pontifical, reprezentat prin Vatican si puterea pontificala a acestuia, si guvernele unor tari islamice care au o profunda esenta religioasa. Sub raportul suveranitatii papale exista si o conceptie teocratica asupra acesteia. Sub aspect nou testamentar suveranitatea are la baza un fragment din Epistola Apostolului Pavel catre romani, "Non e potestas nisi o deo” – "Nu e putere fara Dumnezeu”. Mai explicit, nici un om, fie el si Principe, nu poate pretinde ca detine puterea absoluta asupra altora, deoarece numai Dumnezeu, creatorul lumii, detine intreaga putere. Revenind la cele expuse in articolul