E firesc ca, în prag de An Nou, să te întrebi încotro ne îndreptăm, ce surprize ne va aduce anul care vine, unde vom fi la sfîrşitul lui. E în obişnuinţa multora să ia, în acest moment, hotărîri serioase, să promită, lor şi altora, schimbări în bine, schimbări de atitudine şi de comportament. Uneori, cred că sărbătoarea Revelionului e menită tocmai să ne îmboldească în acest sens. Vom întîlni întotdeauna, la petrecerea din noaptea Sfîntului Silvestru, pe cineva care ne va pune pe gînduri sau care ne va pune întrebări-cheie (sau cum li se spune pe-aici, thought provoking questions), care ne va explica sau ne va trage la răspundere şi ne va dăscăli. Cu milă, cu înduioşare, cu dragoste uneori. Cu siguranţă.
Aşa se face că, în noaptea Anului Nou, un prieten îmi spunea cît de neimportanţi sînt toţi intelectualii „mei“, în România ca şi pretutindeni, de altfel. Cei care contează cu adevărat sînt primarii, prefecţii, politicienii locali, pe scurt, cei care deţin mijloacele de corupţie, pentru a parafraza o expresie bine cunoscută. La contraafirmaţia mea că, în anii interbelici, în România, un profesor universitar a hipnotizat o întreagă generaţie şi a dus-o unde a vrut, discuţia s-a întrerupt. Obosit sau poate agasat de încrederea mea oarbă în intelectuali şi în rolul lor de dascăli, prietenul meu s-a sculat şi s-a dus să-şi umple paharul. Eu am rămas cu paharul gol şi cu capul plin… de gînduri. Despre prietenii mei, intelectualii publici.
În America vor fi alegeri şi, înainte de sfîrşitul lui 2012, vom şti dacă actualul preşedinte va mai continua o cadenţă sau un altul îl va înlocui. Se pare că hotărîrea electoratului american va determina soarta naţiunii pe un termen mult mai lung decît cei patru ani acordaţi după fiecare alegere a preşedintelui, pentru a dovedi ce poate. Doar că electoratul e departe de a fi „poporul“; mai puţin de jumătate
