Sloganul de mai sus, auzit în Piaţa Universităţii, zilele trecute, conţine una dintre foarte puţinele referiri la Europa. Cu toate acestea, românii au o încredere mai mare în instituţiile UE decât în cele statale.

Cetăţenii români, la ei acasă, nu se simt în Europa. Privesc spre „Europa" ca la o entitate exterioară existenţei lor cotidiene şi nu interiorizează sensurile şi valorile pe care Uniunea Europeană le promovează, iar guvernanţii autohtoni le promit.

Totuşi, românii de rând - spun aşa ca să-i disting de cei din palate - încă privesc cu speranţă spre „Europa". Ceea ce nu-i puţin, într-o etapă a istoriei europene când tot felul de crize o străbat, când identitatea europeană este chestionată şi dezamăgirile sporesc exponenţial cu neputinţele liderilor comunitari din Bruxelles şi dezorientarea guvernanţilor statelor membre ale Uniunii.

Iniţial am crezut că prin această zicere se confirmă o repetată constatare a sondajelor de opinie europene în ultimii ani: aceea că cetăţenii români ar avea o încredere mai mare în instituţiile europene decât în instituţiile naţional-statale. Doar că nu e numai atât. A nu avea încredere în propriile autorităţi este frecvent la români şi nu doar de ieri sau alaltăieri. Însă e grav atunci când semnalează precaritatea funcţionării statului de drept, când aceste autorităţi trebuie să opereze în mediul integraţionist european şi nu au suportul de încredere/legitimitate al cetăţenilor. Căci ele nu exercită un simplu act de reprezentare, ci trebuie să guverneze, împreună cu alte guverne, soarta şi interesele noastre europene, deodată cu interesele specifice naţionale şi/sau regionale.

Mai mult ca sigur, sintagma „Europa ne ascultă" exprima mesajul de răspuns la faptul că unii lideri europeni au arătat serioasă îngrijorare faţă de ceea ce se întâmplă în România contemporană. Dacă în urmă cu o săptămână europenii pri