Recunosc deschis şi sincer în faţa suferinzilor ca mine de aici, din acest cerc al terapiei în grup - sunt alegător! Şi că sunt conştient - şi slavă Domnului! - că recunoaşterea este deja jumătate din lecuire.
Ca şi voi, am o profundă dependenţă care-mi macină viaţa şi-mi provoacă o grea şi neogoită suferinţă. Sunt dependent de buletinul de vot şi de iluziile pe care mi le provoacă acesta. Recunosc acum cu mâna pe inimă că am încercat să trec cu bine prin sevraj, ca să nu mai văd în unii sau alţii icoana admiraţiei şi speranţei cetăţeneşti, dar nu am reuşit.
De fiecare dată când seducătorul Iurie Ciocan şi la fel de atrăgătorii săi predecesori m-au îmbiat irezistibil, prin spoturi de publicitate electorală şi alte ispite, în cabina de vot, m-am opus cât m-am opus, m-am „fărâmat ca o piceană", cum s-ar exprima centru-stânga politică, dar tot am cedat. Dovadă, dragi colegi de terapie, a slăbiciunii clinice de caracter şi a bigotismului în faţa acestui exerciţiu degradant - votarea.
Mai recunosc, şi în faţa voastră, doctori Dumneavoastră, că, aşa cum fac toţi dependenţii avansaţi, mi-am ascuns până acum dependenţa de viciul de a pune ştampila pe „da" sau „nu" de pe infecta hârtie cu nume sau sigle de partid. Culmea, însă, e că am pretins făţarnic de fiecare dată că o fac în deplină cunoştinţă de cauză, ci nu plătind tribut unui nărav care m-a acaparat cu toată puterea unei profunde maladii.
Şi nici măcar faptul că numele sau siglele din abjecta listă de pe respectiva hârtie m-au asigurat că votul meu a însemnat, de fapt, acordul meu de a ne despărţi în vecii vecilor de ei şi ele, amin, şi de a tăcea mâlc, fără pic de pretenţii faţă de cei aleşi, nu m-a învăţat minte.
Ziua, cât mă mai încurajau unii care, cu înţelepciune, n-au votat niciodată şi care spuneau că este o prostie să pui ştampile de vot pe hârtie igienică, mai era cum mai era... D