Nu mai cred în reforma propusă de sistemul politic actual. Şi nici în soluţiile disperate. Dar sunt conştient că momentul este foarte sensibil.

Anticipând falimentul comunismului sovietic (China fiind un caz aparte, iar Cuba şi Coreea de Nord, patologii locale), capitalismul, să-i zicem clasic (care îşi prescria limite şi nu era lipsit de o preocupare în favoarea obştei, din pricina ameninţării comuniste) a pierdut orice reţinere, a idolatrizat pieţele – ale căror legi au fost considerate a priori „bune“ – şi a transformat economia mondială într-un imens cazinou unde banii virtuali joacă un rol covârşitor, mai important decât bunurile reale. Regulile acestei noi ordini mondiale au fost chiar ele măsluite, de vreme ce marile puteri economice nu au jucat jocul corect; de pildă, regulile economiei de piaţă favorizau marile puteri şi în special America, conform principiului „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“.

Privind cum s-au petrecut lucrurile la celălalt capăt al spectrului, adică în lumea socialismului de sorginte sovietică, vedem că idealul egalitar, „grija pentru om“, chiar dacă a existat la început în mintea unor ideologi, a fost repede trădat de o elită birocratico-poliţistă de un cinism absolut care-şi simţea o îndreptăţire semizeească şi se situa la mii de metri deasupra celor conduşi, care nu aveau decât „să sape şi să tacă“. Această „nouă clasă“ (M. Djilas) a devenit cu timpul o clasă de afacerişti care îşi refula cu mare nemulţumire lăcomia, din pricina supravegherii constante la care era supusă de dictatorul local şi de uneltele lui cele mai apropiate.

Prăbuşirea acelei utopii realizate care a fost comunismul (de fapt, un faliment) a fost pentru această „nouă clasă“ nu o nenorocire, cum s-ar fi putut crede, ci un eveniment fericit, întrucât a scos-o din constrângeri şi i-a permis să se consacre exercitării unui afacerism fără f