Mă număr printre cei care credeau că tăcerea românilor din ultimii ani poate să ne spargă timpanele. Nu mai suportam liniştea care se aşternea tot mai greu peste democraţia noastră originală.

Făcea rău pe termen lung acestei naţii care-i dăduse pe Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu sau pe zecile de luptători în munţi pentru libertate. Aşa că participarea mea la protestele din Piaţa Universităţii a fost un gest firesc. M-am întors la km 0 al democraţiei după 22 de ani, fiind printre studenţii care au fost în Piaţa Universităţii şi în 1990.

Ceea ce se întâmplă acum în Piaţa Universităţii este însă un fenomen unic.

Am vorbit cu zeci de oameni în cele câteva zile petrecute printre manifestanţi. La început, singura lor dorinţă era să plece ăştia: Băsescu, Boc. Spre uimirea mea, oamenii auziseră, înţeleseseră tot ce s-a-ntâmplat în ultimii ani în România, până la cele mai subtile lucruri. Faptul că păreau surzi nu a însemnat că nu ştiau sau că au fost păcăliţi. Aceasta a fost prima mea surpriză. În primele zile, pe oamenii pe care i-am întâlnit la Universitate îi mai văzusem şi în alte dăţi, la teatru, la Ateneu, la operă, în librării.

Oameni frumoşi, care trăiseră şi alte vremuri, doamne mai în etate care-şi scoseseră pălăriile de la naftalină, ce aduceau cu ele aerul din perioada interbelică. Treptat, treptat doleanţele lor s-au diversificat ca, de altfel, şi mediile din care proveneau protestarii.

Am vorbit cu oameni care supravieţuiesc cu greu zilei de mâine, dar am fost abordată şi de persoane care au ţinut să spună că nu au probleme financiare, ba dimpotrivă. Ieşiseră să spună că nu suportă să fie luaţi de proşti. Dar mai ales să strige, laolaltă cu toţi ceilalţi, „Libertate!” Dacă nici asta nu-ţi dă fiori, înseamnă că eşti deja un om mort, deşi te plimbi în 4X4.

În ultimele zile însă, printre protestatari i-am văzut şi oamenii puter