- interioare maramureşene -
Din cauza condiţiilor austere de trai în zona de munte, maramureşenii au fost nevoiţi dintotdeauna să caute de lucru şi în alte regiuni ale ţării sau ale lumii, aducînd, de pe unde mergeau, noutatea în satul natal: la sfîrşit de secol XIX, pînă după Al Doilea Război Mondial, fetele din familiile de nemeşi purtau la gît „zgărzi scumpe“, şiraguri de corali şi mărgele de Murano, aduse de cei care duceau lemn în zona Veneţiei. Preţuite pentru că vin de departe, şiragurile acestea valorau uneori cît o pereche de boi.
După Al Doilea Război Mondial, colectivizarea forţată a făcut ca multe familii să rămînă fără pămînt, astfel că oamenii plecau la lucru în altă parte ca sezonieri la muncile agricole, în special în Banat ori în centrul Transilvaniei. Ei îşi contractau munca fie direct în produse (grîu, porumb), fie în bani, cu care, mai apoi, cumpărau îmbrăcăminte, bunuri de consum, îşi construiau case mari: „Atunci era în ţară mult de lucru. Se duceau doi tineri în ţară şi zîceau că vin ca melcu’, cu casa-n spate. Toamna aproape că era strîns de-o casă“ (Florica P., 48 ani).
Cele mai multe locuinţe construite în acea perioadă erau din cărămidă, lemnul nemaifiind un material uşor accesibil, din moment ce pădurile au trecut în proprietatea statului. În anii ’70 a fost impus un plan de casă cu etaj, pe care oamenii trebuiau să-l accepte („fără un pic de nivel, cît de cît, nu dădea voie de la Primărie“ – Maria M., 52 ani), deşi era complet diferit de specificul locului (case din lemn cu un singur nivel). Apar mai multe camere, cu variate funcţii. Construite exclusiv din lemn pînă după Al Doilea Război Mondial, vechile locuinţe maramureşene aveau un plan simplu: casa cu o singură încăpere era cea mai întîlnită, o singură cameră în care familia îşi ducea traiul; mai apoi (cam prin secolul al XVIII-lea, în opinia cercetătorilor), a
