Între membrii delegaţiei Norvegiei, bărbaţi înalţi, sobri, în costume de culoare închisă, cu steagul ţării pe piept, o fetiţă cu fustiţă albă şi cu o pereche de patine în mâna dreaptă pare un copil rătăcit printre cei mari.
E, într-adevăr, un copil Sonja Henie; n-are nici 12 ani şi se prezintă la prima competiţie internaţională de anvergură din viaţa ei de până acum. E 25 ianuarie 1924, suntem în Franţa, la Chamonix, staţiunea aflată la poalele vârfului Mont Blanc, iar primele Jocuri Olimpice de iarnă din istorie sunt gata să înceapă. O observaţie doar: competiţia va primi statut olimpic abia un an mai târziu, în 1925; acum se numeşte doar „Săptămâna Sporturilor de Iarnă” (sau „Jocurile de Iarnă”) şi se desfăşoară în preziua găzduirii, de către Paris, a celei de-a VIII-a Olimpiade moderne.
Atunci când – la Congresul Comitetului Olimpic Internaţional de la Lausanne, din iunie 1921 – Contele Clary şi Marchizul de Polignac, membrii francezi ai CIO, au pus în discuţie organizarea unor Jocuri Olimpice consacrate doar sporturilor de iarnă, reprezentanţii ţărilor scandinave au sărit ca arşi; nu puteau fi de acord cu o competiţie care ar fi diminuat teribil importanţa Jocurilor Nordice, pe care le organizau încă din 1901. Aceea era însă o manifestare sportivă cu caracter local şi, în plus, mai multe ţări din Europa Centrală şi Occidentală se aflau şi ele în poziţia (şi aveau posibilitatea) de a organiza un asemenea concurs – au plusat francezii. Mai mult, câteva sporturi de iarnă fuseseră deja incluse în programul olimpic: probele de patinaj artistic, în cadrul Jocurilor Olimpice de vară de la Londra, din 1908 (un prim paradox, iată, care se cerea soluţionat), iar hocheiul pe gheaţă, în programul JO de vară de la Anvers din 1920.
La Lausanne, în 1921, se cerea astfel „tratament egal pentru sporturile de iarnă”, iar Comitetul Internaţional Olimpic ident