Antologia are, de cele mai multe ori, ponderea (ca si valoarea!) unei impresii de lectura facuta, cum ar veni, cu materialul clientului: nu i se poate contesta autenticitatea materiei prime, chit ca modul in care elementele acesteia se prind in hora te izbeste fie prin stingacie, fie printr-un amatorism lipsit de inhibitii. Nu prea cred in antologii: sint, in fond, un mijloc de manipulare a realitatii. Abil sau nu, cuprinzator, cu un grad pasabil de relevanta sau ilustrind, stiu eu, un capriciu, un anume gust (adesea paranoic!), atunci cind nu denota, prin calitatea hirtiei si barocul tiparului, cine stie ce orgoliu financiar. Sint un avatar al formatiei, dar si forma pe care o ia citeodata (spun asta pe urmele unei experiente deloc euforice!) ambitia cuiva. Ce isi inchipuie unii ca discuta in cazul unor astfel de carti? Un fenomen prelevat, poate? Strict tehnic, asa s-ar parea: textele sint, riguros vorbind, egale cu ele insele, identice in chip absolut cu propria lor sursa, se afla, ca sa zic asa, in deplinatatea conformatiei lor originare. Se intimpla insa exact ca in televiziune: avem in cadre oameni vii, strazi recognoscibile, peisaje in care ne regasim stari de spirit sau accidente demult stocate in CV. Obiectiv? Nici vorba. Dar, vai, e numai o versiune, una dintre multele posibile, ale „obiectivului" la care vom fi luat parte, nu-i exclus, noi insine, spectatorii de partea aceasta a micului ecran. Antologia e o versiune si ea: efect de subordonare unui concept sau unei viziuni. Are, de cele mai multe ori, ponderea (ca si valoarea!) unei impresii de lectura facuta, cum ar veni, cu materialul clientului: nu i se poate contesta autenticitatea materiei prime, chit ca modul in care elementele acesteia se prind in hora te izbeste fie prin stingacie, fie printr-un amatorism lipsit de inhibitii. Pe scurt, antologia e o cursa subiectiva camuflata sub imparabile aparent