Am fost printre protestatarii din Piaţa Universităţii în ziua viscolului, când am presupus că pot întâlni nucleul dur, miezul cel mai radical al protestului. Printre semne de simpatie dar şi acuzaţii sau cuvinte grele (dar nu la adresa mea) mă aflam într-un loc care fusese şi al meu în decembrie 1989.

Orice ar fi fost, libertatea câştigată atunci îmi dădea dreptul să nu mă tem acum dupa cum am procedat şi în 15 iunie 1990 când am decis să mă confrunt la faţa locului cu realitatea de la Universitate. Contează însă ce am auzit şi ce am înţeles acolo, iar nu doar în faţa imaginilor televizate.

Protestul este în cazul multora tot ce le-a mai rămas fiindcă practic nu mai au ce pierde. Ei sunt cei care merg până la capăt. Dar să nu se amăgească nimeni. În forme mai „soft”, mai liniştite, o largă majoritate a cetăţenilor acestei ţări împărtăşeşte sentimentul protestatarilor că „aşa nu se mai poate”.

Frustrarea majoră este cea a umilinţei pe care o îndură acum, mai mult decât oricând şi anume aceea a sărăciei sau sărăcirii recente în timp ce guvernanţii şi clica adunată în jurul lor au transformat exerciţiul de guvernare într-unul de profit propriu şi hoţie.

Acest mod de a guverna a implicat politizarea dincolo de orice limite a funcţiilor publice şi administrative. Ori eşti „portocaliu” şi faci ceea ce îţi cere şeful „portocaliu” ori n-ai cum să ocupi o poziţie, chiar minoră, în angrenajul ierarhiei administrative sau al economiei controlate de stat.

Aşa cum spunea cu măiestrie Augustin Buzura: „Ei nu apără idei ci mai ales stăpâni”.

Ce loc mai ocupă competenţa, profesionalismul sau experienţa în acest angrenaj? În realitate, niciunul. Şi îmi vine din nou în minte fraza lui Emil Cioran: „Umilinţele sunt lucrul cel mai greu de uitat”.

Nu, nu cred că protestul trece cumva şi puterea îşi continuă parcursul de nepăsare, incompetenţă şi de