Nimic, in pagina tiparita, nu sugera contextul: Dinescu a vorbit ca un profet nemilos, fara nici o concesie reveriei, cu o precizie feroce. Cum faci sa-ti mentii deplinatatea facultatilor mintale in mijlocul unui vacarm? Poate nu intreb tocmai bine, dar a ramine lucid in dricul unui chiolhan, de exemplu, a fi capabil sa desfasori logic o idee in asemenea conditii mi s-a parut intotdeauna - nu rideti! - o extraordinara performanta intelectuala. Am participat, marturisesc pacatul, la mai multe chefuri si stiu ca nu e deloc - nici n-ar avea cum sa fie! - mediul potrivit cu o dezbatere, nu neaparat academica (cine ar avea atita lipsa de humor?!), ci macar coerenta, minim inteligibila. Discuti, daca discuti, fleacuri, bancuri, chestii triviale, faci cite o remarca salina, primesti alta in replica: discursul chefliu, ca sa fac o parafraza nu tocmai academica dupa Barthes, e plin de savori, si nu doar stilistice. Daca pocalul dinaintea caruia se exhiba musteriul ar fi, ca in filmele cu spioni, un receptor... nu: daca toate tacimurile, de la furculita la cutit via ulciorul tronind flegmatic printre bucate ar fi niste microfoane deghizate, ce mai text ar rezulta la transcriere! Umanul in stare pura, ca sa zic asa, decapat de protocol, de coercitivii ani sapte de acasa, inteligenta salbaticita, reintoarsa la starea ei de impudoare primara... Imi amintesc si acum, foarte viu, dupa aproape douazeci de ani, interviul luat lui Mircea Dinescu la scoala de vinificatie din Stauceni (localitate devenita intre timp un fel de suburbie a Chisinaului). Ne vizitase in calitatea sa de proaspat presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, alaturi de Ana Blandiana si alti citiva colegi. Era iarna, am asteptat pret de vreo sase ore, batind coridoarele scolii, pina sa apara alaiul cu Dinescu (purtat ca pe o dracovenie nemaivazuta prin citeva centre raionale, silit sa vorbeasca cinovnicilor,