Se vede treaba ca Opozitia este disperata la culme de vesnicia perioadei care o desparte de guvernarea mult dorita si in acest context actiunile sale incep sa frizeze tot mai mult irationalul.
A fost irational sa spere ca din miscarea partial spontana, amorsata de demiterea intempestiva a lui Raed Arafat, se va naste o revolutie capabila sa inlature inainte de termen guvernarea portocalie.
Pentru ca scopul straveziu a ceea ce vedeam seara de seara pe micile ecrane nu era numai un protest al maselor sastisite de lipsa unui orizont mai trandafiriu in ce priveste aspiratiile lor legitime, ci si o actiune (numai) relativ bine coordonata a celor pentru care sorocul legiuit al alegerilor era infinit mai departat decat cel suportabil.
O gugumanie a fost si demersul pe la Inaltele Porti prin care actualul Executiv, in frunte cu eminenta sa neincoronata, era reclamat ca atenteaza la sfanta democratie, instaureaza dictatura, asasineaza macar la figurat adevaratii patrioti ai natiei si ca, in consecinta, ar fi bine ca sefii de pe la Bruxelles sa-i dojeneasca pe vinovati, daca nu cu palosul, asa cum facea Stefan cel Mare cu boierii neascultatori, macar cu pusul la colt si taierea unor fonduri, care in final sa rascoale poporul mai abitir decat in faza anterioara.
N-a mers nici una, nici alta. Si atunci ce s-a gandit unul dintre marii lideri ai Opozitiei? "Pai, ia sa ne dam noi demisia din Parlament!" Zis si nefacut! Pentru ca imediat ce indemnul a fost emis si primele doua-trei demisii s-au anuntat cu mare pompa la o ora de varf a emisiunilor televiziunilor prietene, s-a confirmat zicerea stramoseasca despre gura care bate uneori o alta portiune, in genere mai ascunsa, a corpului omenesc.
S-a revelat ca demisiile n-ar produce decat o augmentare ,cu exact atatea voturi cate demisii vor fi, a majoritatii guvernamentale, i