Toate sint proaste, ne put, se duc de ripa, toate crapa, pier, se duc dracului, se fac pulbere, nu mai sint ce-au fost. Si te si miri de ce nu ne iau prapastiile si tenebrele lui Cristian Tudor Popescu, nu crapam dracului, de ce nu ne ia biia, riia, gonoriia, nu vine apocalipsa...

Cei care au stat mai mult timp in Occident povestesc aproape fara exceptie de voiosia, buna dispozitie si optimismul celor de acolo. Daca ai spirit de observatie cit de cit, nu poti sa nu observi vesnicul zimbet al oamenilor pe strada, calmul, civilitatea. Sigur, nu curg riuri de lapte cu maluri de mamaliga, cum visau „romanii" din Tiganiada, dar occidentalul are o anumita bunastare, o anumita stabilitate, care ii asigura starea de spirit enuntata mai sus. La noi insa, pe strada, la serviciu sau chiar in familie, omul este mai mereu usor irascibil, morocanos si cirtitor pe toti si toate, ca o baba otevista (cascatoarea de gura de la „Dan Diaconescu prin rect", pardon, „in direct") sau ca una din acelea ale lui Creanga - o „talpa iadului", o talpiza indracita de ciuda. Oamenii au uitat parca sa articuleze si latra. Se comunica (si cine comunica se comunica, spunea Tudor Vianu) aproape monosilabic: „bai", „mai", „du-te", „hai", „la dracu", „ma-ta". Toate formulele de politete, de bunavointa, cuvintele acelea galante, cu substanta, noima si duh, care te imbogatesc, care iti descretesc fruntea si iti fac ziua agreabila - „multumesc", „buna ziua", „ce mai faceti?", „ma bucur pentru dumneavoastra"- par sa fi iesit din uz. Traiesc numai in dictionare si, dupa cit se pare, dictionare nu prea mai foloseste nimeni. Lumea e repezita si agresiva, se inghesuie in autobuze si maxi-taxi, se imbulzeste in zona ta privata - la banca, la primarie, la posta. Lumea nu este senina si demna. Si cum sa nu fie astfel!? La noi aproape toata lumea striga si gesticuleaza, cuprinsa de surescitare si isterie, in