Poate că plictisesc pe cineva spunând mereu că nu prea mă uit la televizor, citesc din ce în ce mai puține ziare pe hârtie și ascult radio numai din obligații profesionale. Probabil (și sper !) că am un comportament mediu, pentru că mulți români din generația mea fac același lucru. Sunt un consumator de mass-media, însă din ce în ce mai mult pe internet. Unde caut știri, informații și anumite semnături. Sunt oameni pe care îi citesc sau îi ascult cu interes pe internet - și nu numai români.

Știu că sunt parte din marea, chinuitoarea problemă a presei scrise românești: scade tirajul, scad vânzările la chioșc și prin abonamente, dar crește lectura pe internet. Numai că la chioșc plătești ziarul, iar pe internet este gratuit. Cum să trăiască un ziar, cum să plătească decent jurnaliștii și comentatorii, cum să finanțeze investigații lungi, costisitoare și grele dacă banii cititorilor se duc numai pe abonamentul de cablu (și de radio-tv publice)? Bugetele de publicitate nu ajung pentru a face presă de calitate. Este nevoie și de banii cititorilor.

În România, problema este încă și mai dificilă decât în alte societăți pentru că bugetele de publicitate pentru presa scrisă s-au redus considerabil după 2008, anul în care iluzia creșterii infinite pe datorie s-a spulberat. Dintr-o situație pe care mărturisesc că nu o înțeleg prea bine, bugetele de publicitate pentru presa scrisă s-au micșorat chiar și sub nivelul bugetelor pentru industria radioului. Ca urmare, presa scrisă a înregistrat în ultimii ani două hemoragii importante - una privind numărul de titluri și tirajele, cealaltă privind calitatea și numărul jurnaliștilor. În societatea românească au rămas - la nivel național - doar patru cotidiane generaliste tipărite pe hârtie, cu tiraje rizibile, câteva bulevardiere și câteva specializate (finanțe, sport). Am putea spune că sunt destule, dacă nu am vedea cu oc