Eu sunt recunoscător autorităţilor române că pot să protestez fără să mă-mpuşte nimeni în cap de pe acoperişuri. Aşa cum a povestit Gitenstein că se-ntâmplă-n Siria.
Doamne ajută că sunt român şi că nu sunt sirian. Altfel, o beleam original. Acuma cântam la acordeon cu îngerii sau mă jucam de-a v-aţi ascunselea printre norişori, lucru care n-ar fi tocmai rău dacă aş şti că nimeresc „la loc cu verdeaţă”. Cum însă destinaţia mea după ce o să crăp nu e deloc sigură, aş prefera s-o mai ard pe-aici, poate, cine ştie, mă fac băiat cuminte. După douăzeci de ani de democraţie, trebuie să mă mulţumesc doar cu atâta, că nu mă aia nimeni în gură când îmi cer drepturile, când proclam pasional dreptul la demnitate, când strig aproape patetic că vreau să plece ăla din Cotroceni, că nu-l mai suport, că m-a făcut de râs, că mă face de râs de fiecare dată când iese-n lume, trebuie să fiu mulţumit că nu mă trimite nimeni la groapa cu furnici, că nu-mi cântă nimeni prohodul, fiindcă îndrăznesc să-mi exprim liber opţiunea politică.
Gitenstein zice că am dreptul ăsta de la Dumnezeu, că adică, pot să am io câtă părere vreau şi pot să mi-o exprim liber, că tot aia, ăla tot nu pleacă, şi io pot să-mi pierd vocea ţipând pe stradă. E dreptul meu de la Dumnezeu să strig cât vreau, că ei fac tot ce vor ei. Asta e esenţa democraţiei americane: io zic ca tine şi fac ca mine. Un fel de „o sugi”, dar altfel spus. Sau poate că dimpotrivă.
Poate că Gitenstein se mulţumeşte cu foarte puţin. Poate că aşa e el, un om modest, un tip şters, un bătrânel cumsecade, recunoscător că poate să iasă pe poarta ambasadei fără să-i crape nimeni capu’. Îi mulţumeşte seară de seară lu’ Iahve c-a mai trecut o zi din patetica lui viaţă, fără să-l împuşte nimeni de pe acoperiş. C-a scăpat şi de data asta. Poate că aşa o fi bine.
Pentru „scursurile” din Piaţă, asta e mult prea puţin. P
