Amiezile lungi în care ascultam etapa la radio, iar fotbaliştii Europei apăreau pe ecranele româneşti doar în rezumate ciuntite şi accidentale înregistrări duminicale. Mirosul ziarului te ajuta să întregeşti în minte faza golurilor, iar notele jucătorilor, bătute ca un tatuaj marinăresc în pielea de hîrtie a Gazetei, ridicau piramide de idoli în gîndul copiilor de pe maidan. Divizia A era o insulă pe care noi, locuitorii pătimaşi, respiram asemenea mayaşilor, crezînd-o întregul univers.

Admirăm străduinţa gimnastelor, încăpăţînarea jucătorilor de tenis şi efigia de sudoare a boxerilor. Ne scăldăm răsfăţaţi în rafting, parapantă şi escaladă, în vreme ce ideea de cricket, darts şi baseball se întrupează ca Angelina Jolie în iluziile şcolarilor din Ţăndărei. “Există baschet, handbal, canotaj şi rugby”, dar enunţul are ecoul copilăriei, din interdicţia părinţilor: “Există şi alte zile de mers la joacă, nu doar azi”. Cînd azi înseamnă pentru mulţi doar fotbalul acesta, intrigant, incoerent, impetuos, cumva inutil şi deseori ilar, pe care îl iubeşti şi cînd îl ignori, conform tuturor preceptelor iubirii. Liga 1. Becaliotă, porumboiană, coposistă, borcescă.

Meciurile amicale din cantonamente turceşti sînt un plic pe care-l desfaci entuziast: înăuntru, fotografia unei femei bătrîne. Nu-i ce-ţi aminteşti că devorai. Experimentele tactice, rotirea jucătorilor, adversarii din suburbiile capitalei Kazahstanului nu fac decît să-ţi aţîţe nervos click-ul mouse-ului. În România e ger şi pustiu. În campionatele din Spania şi Anglia, raiul are contur şi chiar e populat cu îngeri veritabili.

Unsprezece. Lunile, la număr cît o echipă formată numai din atacanţi, au trecut în chip de sanie demonizată peste bălţile patinoar ale Brăilei. În mai anul trecut a murit Fănuş Neagu, scriitorul şi gazetarul sportiv. Scrisă într-un februarie de acum 37 de ani, confesiunea “Purpu