Acum cateva zile, intr-o seara friguroasa de ianuarie, a murit bunica mea Chia (Paraschiva). S-a stins linistita, slabita fizic dar impacata cu ea si cred ca si cu toata lumea. Lume care n-a fost deloc blanda cu ea! Peste cateva saptamani, ea ar fi implinit nouazeci de ani.
A avut o viata tare grea bunica mea Chia; ramasa vaduva de tanara, cu o fetita de cateva luni in brate, bunica mea a trecut prin viata, adunand si indurand parca toate greutatile si umilintele posibile. Bunicu’ Ion (sotul ei) a murit in razboi, undeva in Rusia, luptand alaturi de armatele germane si romane, contra rusilor, in cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Nimeni nu i-a gasit vreodata mormantul sau ramasitele trupesti si ca atare, bunicul Ion a fost dat doar…disparut, niciodata nu a fost declarat mort. De aceea, toata viata ei, bunica a sperat intr-o minune, cum ca Ion al ei, ar fi viu si se va intoarce odata si odata inapoi, la ea si la fata lui.
Dar aceasta minune nu s-a intamplat niciodata. El a plecat la razboi, lasandu-si nevasta si fiica in grija neamurilor. Dar, neamurile au scos-o in ulita pe tanara vaduva si pe fetita ei (mama mea) imediat cand au aflat ca bunicu’ e dat disparut. Treizeci de ani, Chia a stat in gazda prin sat, muncind cu mainile ei la sapat, la padure, oriunde era nevoie, ca sa-si poata intretine fata. Harnicia, modestia si teama de divinitate le-am invatat de la ea si as dori, ca fiecare copil sa poata avea o asemenea bunica, asa cum am avut eu. In ultimii ani de viata, Chia s-a putut in sfarsit bucura de viata, de casa ei, de nepoti si stra-stra nepoti.
A murit in sfarsit cu visele ei realizate: casa, pensie frumoasa, familia langa ea si Biblia la capul patului. Acolo, la sat s-a nascut si tot acolo a murit. Am ingropat-o intr-un cimitir micut de la marginea satului, la umbra unui pom. Deci, de acum, nu ma mai pot lauda cu faptul ca suntem cinci ge