De la o vreme, viaţa mi-a oferit şansa să fiu mai mult în contact cu simplii conaţionali. Aşa cum sunt ei. Cu un rol minim, dar util în viaţa noastră.

De la paznicul ce îţi indică cum să iei tichetul, pentru consilierul de la structura financiară sectorială, la doamna ce îţi spune, plină de sine, holbându-se pe o hârtie lipită pe computer, că prima solicitare o rezolvi la colega alăturată, a doua la o coechipieră de pe hol, într-un birou improvizat, ca într-un adăpost subteran, iar ultima la un birou luminos, spre ieşire.

De la şoferul de taxi care îşi sună împăciuitor nevasta, la cel ce (culmea!) cere permisiunea să fumeze în maşină, sau acela ce ţine să îţi spună, fără să te cunoască, că nu a fost la ultimele alegeri şi nici nu se va duce la următoarele, pentru că, din păcate, nu are o alternativă credibilă, la actuala putere.

De la reporteriţa îngheţată, în faţa camerei de filmat, într-un loc prost ales, în aer liber, doar pentru a da impresia de transmisie în direct/live, la bucătăreasa în etate, care te îmbie la un piureu ce pare mai cald decât inimile acelora prin preajma cărora te-ai nimerit aidoma unui simplu satelit al planetei albastre.

Toţi aceşti conaţionali, îngheţaţi – înainte de ger –, de cinismul unora dintre semenii lor, de frica pierderii locului de muncă, de acceptarea, cu fruntea plecată, a oricărei dispoziţii teoretic profesionale, oricât de tâmpit ar fi emitentul acesteia, şi-au pierdut bucuria de a trăi.

Nu mai ştiu, nu mai vor, au uitat să comunice normal!

Respectă, în micuţul lor mediu profesional, reguli ce nu ţin de ascultarea specifică ierarhiei bisericii ortodoxe, nici de disciplina din armată, ci de umilinţa aceluia ce se mulţumeşte cu tot mai puţin, măcar să ia salariul din luna precedentă!

Şi acela furat! Puţin pe hârtie. Puţintel mai mult în palmă…

Nu am mai văzut asemenea chipuri înspăimân