Din anul 1970, Jan Erik Holst este un personaj-cheie în industria norvegiană de film. Se află în conducerea Institutului Norvegian de Film, unde se ocupă demulte probleme, dar mai ales de distribuţia şi marketingul filmelor norvegiene în străinătate. Călătoreşte mult, îl poţi întîlni la toate marile festivaluri de film. A fost şi în România, la TIFF, unde şi-ar dori mult să revină. L-am întîlnit la Oslo, chiar la institut, şi a avut amabilitatea să-mi vorbească despretrecutul şi prezentul cinematografiei norvegiene. Să începem cu puţină istorie. Trebuie să ştiţi că, în anul 2011, am sărbătorit Centenarul filmului norvegian. În 1911 s-au produs primele patru filme autohtone, toate melodrame simple, în stil danez, cu poveşti nu prea interesante. S-a continuat pe aceeaşi linie, pînă în 1919 sau 1920, cînd începe perioada naţional-romantică. Filmele sînt inspirate din producţii literarecelebre şi toţi marii scriitori norvegieni – Knut Hamsun, Henrik Ibsen, Bjørnstjerne Bjørnson –au ajuns pe ecrane. În 1930, apare în Norvegia o foarte specială Lege a cinematografiei, care spune că trebuie să existe un centru de coordonare a producţiei de film. O astfel de lege era de fapt comună în Europa, dar norvegienii au mai adăugat ceva, şi anume că, în fiecare oraş, municipalităţile erau obligate să organizeze cinematografele şi producţia de film. Astfel, devenea aproape imposibil să fii un producător independent sau să ai o sală de cinematograf privată. De ce această lege? Pentru că filmele străine erau dominate de sex şi violenţă. Norvegia este o ţară foarte protectoare, decentă, chiar pudică şi s-a simţit nevoia creării acestei bariere care decidea ferm ce filme pot fi văzute sau nu de către norvegieni. Prin sălile pe care le administrau, municipalităţile au început să cîştige foarte mulţi bani. Cînd a apărut sonorul, forurile locale au înţeles că trebuie să susţină mai co