De când l-am văzut întâia oară pe scenă l-am tras în inima mea, unde a locuit mereu. Şi astăzi tot acolo este!
Cred că mi-a plăcut în primul rând ceva ce nu ştiam să explic: o blândeţe ascunsă într-un seif bine închis, o severitate şi un umor ce-i dădeau lui o aură deosebită. Şi o teribilă vulnerabilitate, care, paradoxal, devenise arma lui cea mai de preţ. Şi mai avea ceva, când juca un rol, într-un spectacol, ceilalţi actori de toate calibrele deveneau strălucitori, deveneau foarte talentaţi.
Cred că şi-a determinat stilul propriu la absolvire, în acel celebru „Ascensiunea lui ARTURO UI poate fi oprită”. Era atât de bun, de matur, de special... îşi găsise rolul. A fost norocos atunci şi a fost norocos şi mai târziu. Ce Hamlet minunat! Şi e norocos şi astăzi, când în amintire devine din ce în ce mai preţios.
La Teatrul Mic venea de la Teatrul Nottara, unde jucase mult şi felurit şi unde fusese foarte iubit de Horia Lovinescu, George Constantin, de actori, de regizori, de tehnicieni.
Dar Dinu Săraru este cel care a montat piatră scumpă într-un inel preţios. Aici, la Teatrul Mic, s-a desăvârşit şi pentru că erau anii desăvârşirii, dar şi datorită lui Dinu Săraru.
Şi totuşi, nu se pot uita „Tigrul” lui Schisgal atât de misterios, încât şi astăzi îl cânt în acea formă când fac cu studenţii piesa, nu-l pot uita în „Ghelderode”. Scria pe atunci un cronicar danez. „Ştefan Iordache radiază o asemenea forţă, încât orice barieră în ceea ce priveşte neînţelegerea limbii dispare.” Sau „Raskolnikov” despre care într-un ziar din Belgrad scria:
„Un talent luxuriant, exprimat prin gesturi şi intonări de care sunt capabile numai o intuiţie actoricească excepţională şi o tehnică actoricească desăvârşită”. Era în anul 1970 şi Ştefan avea 30 de ani neîmpliniţi.
Şi pe urmă a venit „Hamlet”! Aş vrea să pot găsi cuvintele potrivite pentru magi
