- Social - nr. 945 / 4 Februarie, 2012 Cine cauta pe Google cuvantul criza gaseste 25 de milioane de documente. Problema este de mare actualitate, simpla ca oul lui Columb. In acelasi timp, explicatiile originii, evolutiei si deznodamantului crizei sunt departe de a fi elucidate. Cum de se mira Germania, de zece ani campioana mondiala la export, ca partenerii ei dau, incet, dar sigur, faliment? De ce lumea vede numai datoriile statelor suverane, nu si excedentele firmelor? Nu numai Werner Vontobel observa ca, in SUA, Anglia, Spania, Grecia, gospodariile particulare, care, in mod normal, economisesc pentru batranete cam 4% din BIP, pe care ii dau 3% la firme si 1% la stat, s-au indatorat peste cap, asa ca statul a trebuit sa le ia locul, si s-a inglodat in datorii in locul lor. Pe de alta parte, in multe tari, deficitul normal de finantare a firmelor s-a transformat, paradoxal, intr-un excedent anormal. In 2010, in UE firmele aveau un excedent de 270 miliarde euro, in SUA de 540 miliarde dolari, iar in Japonia de 28.000 miliarde yen, adica de 2%, 4% si 6% din PIB-ul tarilor respective (acesti bani trebuiau sa fie la gospodariile particulare!). Firmele, pentru a-si putea vinde produsele, cineva trebuie sa le plateasca. Gospodariile particularilor sunt, in SUA, de mult, pe minus, asa ca, in ultimii cinci ani, firmele au ajuns la un plus de 1.840 miliarde dolari. In mod traditional, particularii depuneau banii la banci, care finantau cu ei apoi firmele. Acum s-a ajuns la situatia pe dos, si, ceea ce este mai grav, creditele date gospodariilor particulare, fara de care ele n-ar cumpara, sunt fara acoperire. Pana in 2007, cresterea preturilor la case dadea, oarecum, impresia unei sigurante a creditului. Cand s-a spart balonul, iluzia imobiliara, a trebuit sa intervina, in 2010, statul SUA, cu un sprijin social de 1.500 miliarde dolari, pentru jumatate din gospodariile