Zilele acestea se împlinește un an de la intrarea în vigoare a Legii Educației Naționale (LEN). Un bun prilej pentru a face un bilanț, o evaluare a punerii  în operă a  acestei importante legi.

LEN a trecut prin chinurile facerii, cu asumarea răspunderii guvernului Boc și  binecuvântarea Curții Constituționale. La ce opoziție acerbă a întâmpinat în Parlament, din partea clanurilor universitare, în unele cercuri de profesori, din partea sindicatelor, respinsă de doua ori de Curtea Constitutională, repudiată și de unii parlamentari PDL, intrarea în vigoare a LEN a părut un miracol. După 20 de ani în care educația, cercetarea și formarea profesională păreau încremenite în tiparele societății comuniste.

Beneficiară a lucrărilor Comisiei Prezidențiale condusă de Mircea Miclea, LEN a preluat principiile și mare parte din strategia și soluțiile propuse de Comisie. Sub acest aspect este clar că LEN n-a apărut din neant, ci din eforturile depuse timp de doi ani de către Comisia Prezidențială. La care și-au adus contribuția și cercuri largi de specialiști din sistem, in doi ani de dezbatere publică.

Elaborarea și implementarea legislației secundare, subsecventă LEN, este de asemeni o întreprindere anevoioasă și complicată, care se întinde pe mai mulți ani, conform unei etapizări cuprinse chiar în lege.

Reproșurile aduse LEN se rezumau la afirmații de genul: nu are consensul unanim al parlamentarilor și actorilor din sistem, nu respectă autonomia universitară, nu asigură o finanțare suficientă educației.

În primul rând democrație nu înseamnă consens ci majoritate, pentru că  este imposibil să  împaci pe toată lumea. Cât despre autonomia universitară, care a dus la fenomenul cunoscut sub numele de „fabrici de diplome”, mai bine lipsă. Iar finanțare da, dar după ce se reformează sistemul, după ce se instalează mecanisme si proceduri de evaluare