Dintr-o Românie îngheţată la suprafaţă şi clocotind în interior, orice ieşire, cât de scurtă, nu poate fi altfel decât revigorantă.
Ca o cafea tare, băută dimineaţa devreme, înaintea unei zile lungi şi obositoare. „Ziua lungă" a anului 2012 a început brusc, cel puţin pentru unii dintre noi, fără „menajamentele" fireşti ale perioadei de după sărbători. „Cafeaua tare" se cerea sorbită repede pentru a desluşi cumva cursul logic al evenimentelor şi consecinţele lor asupra vieţii de zi cu zi.
Sfârşitul de ianuarie m-a găsit, aşadar, la Barcelona, acolo unde am încercat să privesc înapoi spre neajunsurile şi tulburările de acasă. Indiscutabil, din vestul Europei, lucrurile se văd mai limpede. Toată lumea pare să fi înţeles că viaţa bună a ultimelor trei decenii a încetat, dar între a înţelege şi a accepta situaţia e cale lungă. Oricum, nori negri se ridică la orizont, fără a ne lăsa timp să chibzuim la eventualele pagube produse de apropiata furtună.
Spaniolii (incluzându-i aici şi pe temperamentalii catalani) tocmai ieşeau pe străzi pentru a protesta faţă de austeritatea bugetară. Şi la ei „se taie", şi la ei se trăieşte prost. Cel mai bine o ştiu românii noştri de acolo, cei pe care ne grăbim să-i aruncăm în „oala căpşunarilor". Au probleme cu locurile de muncă, uşor de găsit cândva, şi cu prejudecăţile oamenilor care „au auzit la televizor" că românii sunt infractori. Nimic nou, veţi spune. Ei bine, nu-i aşa: „căpşunarii" nu mai au de unde trimite bani în ţară, lucru pe care-l simţim şi noi, în economia românească („Care economie?", vor întreba unii, pe bună dreptate).
Prin urmare, Spania stă şi ea pe un butoi cu pulbere, asemenea multor state din Europa zilelor noastre. Diferenţa este că unii mai şi fumează pe acest butoi. Senzaţia de amurg istoric care bântuie continentul ar trebui să le dea fiori şi politicienilor români, indiferent că sunt la
