Kuban trebuia să fie reperul absolut. Ar putea fi păcăleala perfectă
“Le face bine la moral”, s-a scăpat Dan Petrescu, bătut mai rău ca niciodată de Steaua. O fi tras şi-un zîmbet în barbă. Simpatice cuvinte ale unei seri care lasă în urmă o ceaţă groasă. Pentru Steaua, apropierea termenului european se desfăşoară sprinţar, în ritmul unei comedii bufe. Dezastru după Chiajna, paradisul după Kuban. La capătul meciului cu amicul Bursuc au început să bată clopotele (pentru cine, ne zice Mitică), aproape că s-ar fi ieşit la Univeritate dacă n-ar fi nins, dacă n-ar fi oameni cu treburi mai importante acolo şi dacă n-am fi stins televizorul ca să rămînem în întuneric. Complet. Ameţiţi de cuvinte, ajungem să credem toate prostiile. De parcă am fi orbi. De parcă retina nu ne-ar fi transmis pe viu că duminică seară, pe un mal de Mediterană, singura echipă de la noi care mai bîntuie continentul ar fi călcat în capcana perfectă.
Steaua a bătut pe nimeni. Nu că echipa lui Petrescu e zero, n-are cum, dar în meciul acela n-a fost, pur şi simplu. Poate că legendarul stelist a fost rugat să aibă grijă de muşchii şi oasele firave ale urmaşilor săi, o ceată care pierde pe drum oşteni înainte să dea bătălia. Poate că Dan n-a vrut, într-o lume în care antrenorul e în pericol dacă echipa a doua o bate pe cea a titularilor la antrenament, să provoace cine ştie ce năzdrăvănie la zece zile de Twente. Sau poate că echipa rusă n-a avut chef, forţă, picioare. Nu contează. Nebunia ar fi ca de la această glumă în care arbitrul inventează penaltyuri, Kuban ratează două lovituri de la 11 metri într-un minut, iar Rusescu înscrie dintr-o pasă impecabilă în careu de la un adversar să se plece cu idei beton. Ar fi grav. În faţa unor cetăţeni amorfi, Steaua a mestecat aproape o repriză în gol, cu o posesie fadă, expunînd acea lipsă înnebunitoare a oricărei echipe româneşti, incapacitatea
