„La Roma, se spune că Berlusconi este deprimat, singuratic, bântuind pe coridoarele întunecate ale caselor sale; nu vorbeşte cu prietenii din cauza multelor procese pe care le are pe rol, îi este frică să răspundă la telefon pentru că ar putea fi ascultat, şi bodyguarzii săi îi sunt singurii prieteni", scrie autorul interviului, respectatul jurnalist britanic Philip Delves Broughton. Însă acel Berlusconi pe care îl întâlneşte în Palazzo Grazzioli din Roma este vesel, aparent lipsit de griji, şi dispus să vorbească despre orice subiect.
„Am intrat în politică nu pentru că mi-a plăcut, ci pentru că a trebuit", îi povesteşte Berlusconi lui Broughton: „ţara mea risca să ajungă să fie condusă de un partid comunist şi, deoarece am simţit întotdeauna că comunismul a fost cel mai inuman şi criminal sistem de gândire din istorie, mi-a fost într-adevăr frică la gândul că aceştia ar fi putut prelua puterea în Italia". Berlusconi este de părere că adevăraţii vinovaţi pentru succesul comunismului se aflau în Justiţie: „procurorii italieni distruseseră practic toate cele cinci partide democratice principale, care conduseseră Italia în ultimii 50 de ani şi garantaseră pentru creşterea economică, democraţie şi libertate".
De aceea, în 1993, după ce încercarea sa iniţială de a uni partidele de dreapta şi centru a eşuat, Berlusconi a decis să intre el însuşi pe scena politică. „Mi-a fost clar că singurul mod de a opri comuniştii să preia puterea era să mă folosesc de faptul că eram, la acea vreme, cel mai popular antreprenor din Italia, datorită televiziunilor, presei şi fotbalului", spune Berlusconi: „în sondaje, 96% dintre oameni mă apreciau, şi când am văzut că nu exista nici un alt candidat, şi am înţeles că dacă nu intram în politică nu avea să se întâmple nimic, am decis să formez un partid şi să particip la alegeri. Desigur că, de la o săptămână la alta, populari