Pe când era ministru în foncţie, Igaş Traian a dat drumul la un porumbel care l-a făcut şi mai remaniabil decât era: vor fi nămeţi mai dihai decât în ’54! Televiziunile şi gazetele spăimite au difuzat rapid alarma de cod roşu instaurată de Igaş, ales din această poveste şi cu porecla de Troian. Pentru asta, domnul ex-ministru, când se mai linişteşte treaba, îmi datorează un miel. Aştept.
Am căutat prin toate cotloanele scenaritei motivele pentru care Igaş Traian Troian a dat semnalul catastrofei. Am zis că mesajul era unul politic. Guvernul Boc nu mai ştia cum să astupe gura demonstranţilor care de dimineaţa până seara strigau "Jos!". Primiseră toţi miniştrii ordin de la Băsescu, de la partid, de la Bruxelles – aripa PPE, de la Udrea să facă totul (vorba lui tovarăşu’) să liniştească strada. Iarna adevărată a căzut mănuşă trupei. Priveau la fulgii de nea ca la stropii de ploaie după o secetă cumplită! Implorau termometrele toţi miniştrii cu familiile lor şi strigau cu disperare "Jos, Jos", doar-doar or pleca zurbagiii din Pieţe. Frig se făcea, zloata venea, dar golanii păreau că se hrănesc cu jăratec. Dacă băgăm cod roşu, pleacă? Au plecat doar la cumpărături, au luat provizii de au lăsat rafturile la lemn.
Atunci, de ce o fi zis Igaş povestea cu cocoşul roşu? Se baza el totuşi pe ceva când anunţa că vine urgia deşi meteorologii îl contraziceau.
Istoria iernii 1954, cea mai rea din memoria câtorva generaţii, este în cifre seci: viscol în februarie în zilele de 1-4; 7-9; 17-19 şi 22-23, deci 13 zile de viscol puternic. Viteza maximă a vântului: 126 km/h în Bucureşti pe 3-5 februarie; cantitatea maximă de zăpadă depusă 115,9 l/mp în 24 de ore şi, cel mai gros strat de zăpadă – 123 cm la Călăraşi pe 3-4 februarie. Pe ăsta chiar l-am văzut, copil fiind în oraşul cel mai troienit al teribilei ierni.