Noul Prim Ministru al României reprezintă multe lucruri pentru diferite categorii de analiști politici. De la omul Președintelui, la cel al Serviciilor Secrete, dl. Mihai Răzvan Ungureanu a primit în doar câteva zile o sumedenie de epitete care de care mai fanteziste. Nu o să subscriu celor mai aberante dintre ele, care vedeau în evenimentele din ultimele 48 de ore, numeroase corelații cu Rusia lui Putin – deși în cazul rusesc, analiștii de la noi cred că au rămas între ultimii de pe planetă care consideră colosul răsăritean doar un fief KGB și nu o variantă extinsă a primăriei St. Petersburgului, unde Putin, Medvedev și mulți alți colaboratori din guvern au lucrat împreună, ceea ce este de fapt. Nici nu o să apelez la argumentul puterii, care consideră actualul cabinet ca fiind parte a unui suflu nou în viața politică de la noi – nu chiar tehnocrați, dar aproape. Mulți dintre miniștri sunt funcționari cu vechime în ministere, iar despre subsecretarii de stat aflați în subordinea noului lider de guvern nu s-a scris până acum nici un rând, deși ei sunt la fel de importanți, chiar deocamdată nimeni din noua structură nu pare a se bucura de independența d-nei Udrea.

Trei puncte rămân esențiale în analiza ultimelor zile. Primul dintre ele ridică întrebarea, ce anume a făcut ca opțiunea Președintelui și a ex-Primului Ministru să fie tocmai șeful SIE? L-am văzut acum doi ani la o lansare de carte la Cluj, când, în prezența profesorului Vasile Pușcaș, Mihai Răzvan Ungureanu a răspuns unor întrebări ridicate de studenții de la Relații Internaționale. Ce a frapat în tonalitatea și explicațiile celui interpelat a fost tocmai profesionalismul, coerența și nu în ultimul rând o impresie de superioritate greu de ascuns. Pare un om serios, care știe ce vrea și cum să obțină, dar mai ales numeroasele referințe la echipele cu care a lucrat sugerează multă atenție la sfătuit