De când cu nominalizarea lui Mihai Răzvan Ungureanu la postul de premier, Crin Antonescu îşi dă din nou ochii peste cap de grija democraţiei. De câţiva ani, omul e în general speriat de calitatea acesteia de la noi din ţară. Face sesiuni extraordinare pe la Parlamentul European sau se aliază cu patriotul Dan Voiculescu (pentru cei ce nu ştiu - turnător cu acte în regulă la Securitate).

Tot de grija democraţiei, dânsul a fost una dintre principalele portavoci ale unei cvasilovituri de stat orchestrate de Parlamentul democratic: mega-măgăria suspendării lui Băsescu din 2007. Apoi a fost unul din personajele-cheie care au trimis-o la plimbare pe Monica Macovei tocmai când aceasta reuşise să pună puţină ordine... în statul nostru de drept. Şi tot el este cel care a văzut mereu dosare politice la DNA, în condiţiile în care fiecare raport pe justiţie al UE lăuda această instituţie. La un moment în care niciodată în istoria României libertatea politică nu a fost mai mare, este de-a dreptul siderant să vezi atâtea bocitoare după perdeaua partizanatului politic îngrijindu-se de democraţia de sub „regimul" Băsescu.

Să revenim însă la chestiunea democra-ţiei despre care se tot vorbeşte şi să vedem fondul problemei: Constituţia. După 20 de ani de republică semi-semi-prezidenţială, putem distinge două arhetipuri de preşedinţi pe care i-a năşit această Constituţie. Mai întâi, „arhetipul Iliescu": avem o republică moţăită, făcută pentru perioade de linişte şi tihnă, în care mitul preşedintelui negociator şi imparţial - cu alte cuvinte, adevărata imagine a „tătucului" - maschează raporturile crase de putere din societate în favoarea celor care conduc. Preşedintele nu trebuie să îşi arate muşchii pentru că nu e necesar, totul e sub „control" pentru o bătrâneţe liniştită şi o putere perpetuum mobile. Acesta a fost visul unei nopţi de vară al PSD-ului lui Iliescu şi al c