După un roman, Mirii nemuririi (2006), mai palid în raport cu cele anterioare şi după o carte scrisă pe un subiect împrumutat, Ana Maria şi îngerii (2010), Radu Aldulescu revine la nucleul dur al prozei sale printr-o reluare a unui titlu, Îngerul încălecat, apărut în 1997, într-o perioadă neprielnică receptării operelor ficţionale. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, apare într-un cu totul alt moment literar; şi, dacă pot ghici intenţia de profunzime a scriitorului, ea este menită să reconfigureze cercul marilor romane ale lui Aldulescu (Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului, Sonata pentru acordeon), oferind cititorului de azi o anumită suprafaţă socială, mai puţin sau deloc explorată în celelalte cărţi. E vorba, aici, nu numai de lumea oraşului industrial românesc scanată prin experienţele personajelor centrale; ci şi de modul în care dejismul şi ceauşismul au amestecat ruralul cu urbanul, pe umerii unei muncitorimi de extracţie ţărănească, prinsă ca într-o capcană între vechea şi noua condiţie de clasă. Profilurile tipologice atît de variate ale romanului se înscriu (în pofida diferenţelor vizibile) într-o aceeaşi categorie: anavetiştilor. Pentru a întări, simbolic, această categorie şi a o cupla, tot simbolic, cu cea a dezmoşteniţilor şi pedepsiţilor lumii biblice, Radu Aldulescu şterge intenţionat din structura epică entuziasmul generaţiei de proaspeţi citadini din anii ’50. El aplică însă şi exploatează consecvent în roman observaţia făcută pe anii ’80, ai amărăciunii, dezolării şi disperării naţionale din ceauşism. Căci realismul nu este un simplu document statistic transferat în pagină. E un construct pur literar, dezvoltat şi rotit în jurul unei axe de observaţie şi interpretare creativă. Personajele vor fi aşadar văzute într-o mişcare istovitoare, fără energia tinerească şi masculină din Sonata pentru acordeon ori din Amantul Colivăresei. Nu do