Președintele Traian Băsescu a refuzat să se supună cererilor opoziției - respectiv, să-și dea demisia și să determine alegeri parlamentare anticipate - și l-a nominalizat pe Mihai Răzvan Ungureanu drept prim-ministru.
Cu aceste decizii, Traian Băsescu a ales calea cea mai riscantă pentru sine, pentru propriul partid și, la urma-urmei, pentru România pentru a soluționa actuala criză politică din țară. Criza politică este simplă: majoritatea nu mai poate conduce, opoziția nu poate încă prelua puterea. Majoritatea (PDL, UNPR, UDMR, minoritățile) are un ușor plus în parlament, dar este profund necredibilă față de opinia publică, privită cu suspiciune de partenerii europeni (admiterea în spațiul Schengen și eliminarea mecanismului de cooperare și verificare nu sunt încă realizate), fără autoritate în fața administrației publice autohtone. Singura apreciere favorabilă a actualei majorități în materie de putere executivă vine din partea FMI, căci programul de austeritate implementat de guvernul Boc este mult mai restrictiv chiar decât cele cuprinse în manualele de bună guvernare. Pentru FMI, România este în mod necesar un caz de succes, deoarece demonstrează lumii că se pot aplica programe de ajustare structurală încă și mai dure decât cele clasice și chiar pot fi eficiente. Așa s-a întâmplat și în perioada 1997-2000, când într-adevăr programele de ajustare structurală au dat rezultate în al patrulea an, dar între timp se schimbaseră trei prim-miniștri, partidul de guvernământ nu a mai ajuns în parlament, iar extrema dreaptă din România a devenit favorita unui sfert din votanți.
Cu alte cuvinte, Traian Băsescu a ales calea lui Emil Constantinescu. Președintele în exercițiu a acceptat demisia premierului provenit din propriul partid (Emil Boc, Victor Ciorbea, Radu Vasile - o serie care ar merita analizată), a ales o personalitate din afara lumii politice (deci ne