După o serie de apariţii, mai mult sau mai puţin ritmice, unii autori simt nevoia unei retrospective. Cînd acest lucru se petrece, este bine şi pentru ei, şi pentru cititori. Privilegiul unei asemenea ocazii este dublu. Cei care au scris îşi pot scruta traseul parcurs, trăgînd concluziile pe care le socotesc necesare. La rîndul lor, cititorii pot observa punctele memorabile ale parcursului, direcţia către care duce acesta, ba chiar şi o serie de detalii semnificative. Oricum, reluarea cărţilor care intră într-o serie şi editarea lor împreună este, mereu, o bună practică, fiindcă recuperează în formă contrasă întregul traseu, suprimînd intervalurile dintre publicări. Nu ştiu dacă aşa au gîndit sau nu Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş adunînd între aceleaşi coperte titlurile cărţilor lor în dialog. O tranziţie mai lungă decît veacul. România după Ceauşescu (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011, 766 p.); este, însă, rezultatul unei proceduri sumative; un echivalent pe hîrtie al unui ciclu de talkshowuri prin care cei doi comentatori ai actualităţii în curs de perpetuă deplasare au însoţit schimbarea, începînd cu anul 1996, odată cu volumul Balul mascat, secondînd-o, la răstimpuri, cu reflecţii comune pe seama ei. Etapele acestui demers sînt, în continuare, Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004) şi Cortina de ceaţă (2008). Li se alătură ineditele puse sub genericul Orbirea voluntară (din iunie 2010), dar iese din selecţie – din motive care îi privesc (probabil tematice) – Vecinii lui Franz Kafka. Romanul unei nevroze (1998). După Cristian Vasile, cartea ar fi „o lungă cronică a tranziţiei româneşti de la un regim totalitar la o democraţie imperfectă, mereu pusă în primejdie“ (Apostrof). De fapt, însă, e mai degrabă aparatul critic, ansamblul notelor explicative ale unei Ţiganiade recente, româneşti, la o antologie de evenimente, figuri de prim-pl