În 2012 se împlinesc o sută de ani de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi dirijori ai secolului XX. Mistic al muzicii, Sergiu Celibidache rămâne, în posteritate, un muzician fără rival.

Criticul muzical american David Hurwitz scria pe site-ul „Classics Today" că Sergiu Celibidache ar putea fi „ultimul geniu nebun dintre dirijori", muzician înconjurat de o aură legendară încă din timpul vieţii. Pe de o parte, pentru că s-a luptat cu încrâncenare împotriva înregistrărilor audio, căci „discul nu face decât să strice", păstrând tot, mai puţin esenţialul. „Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească", credea Celibidache.

În locul lui Furtwängler

Artistul s-a născut la Roman în 28 iunie 1912. După ce a plecat din România, unde a studiat pianul şi compoziţia, iar apoi, la Universitatea din Bucureşti, filosofia şi matematica, tânărul Celibidache a ajuns la Academia de Muzică de la Berlin în 1936.

Sfârşitul poveştii cu România a însemnat adevăratul început al poveştii cu lumea sunetelor, care-l va acapara până la capăt. În scurtă vreme, după ce s-a pregătit cu academicieni de prestigiu, după ce s-a aplecat asupra metafizicii cu faimosul Nicolai Hartmann, a intrat pe un drum lin. În 1945, muzicianul din România a fost numit dirijor direct în locul legendarului Wilhelm Furtwängler, suspendat din cauza suspiciunii că ar fi colaborat cu regimul nazist. Atunci, zarurile au fost aruncate.

Sergiu Celibidache s-a impus uşor, în câţiva ani. Numele lui a devenit imediat sinonim cu perfecţionismul şi cu un anume spirit taciturn, cu o francheţe adesea inhibantă sau de-a dreptul sfidătoare. În primii ani, a dirijat sute de concerte la Berlin. Numai că, în 1954, membrii Filarmonicii l-au votat pe Herber