Foto: Thinkstock Cum se face că cea mai frumoasă iubire, aceea care-i îndeamnă pe oameni să se căsătorească, să aibă copii şi un cămin împreună, se transformă în cea mai de jos stare a firii: în ură? Cum se face că frumuseţea sufletului plin de speranţe cândva, de încredere şi de bucurie ajunge să fie învăluită de umbrele distructive şi dezumanizante ale urii? Ce mecanism diavolesc, absurd şi barbar se cuibăreşte în mintea omului care-a iubit pe cineva doar pentru ca într-o zi să dorească să-l distrugă?
Aceste întrebări, ca şi multe altele pe care nu le amintesc acum, mi-au apărut spontan, ca o consecinţă a unei poveşti de viaţă parcă desprinsă din filmele de groază. O doctoriţă în vârstă de 32 de ani a fost bătută până la desfigurare de fostul său soţ. Nu doar că fostul soţ încearcă s-o facă nebună pe toate căile, dar o şi agresează fizic şi psihic, atrăgând, în acelaşi timp, în acest carusel al dezumanizării diferite persoane din rândurile autorităţilor. Nu am spaţiu aici să scriu povestea horror a acestei femei, abuzurile făcute asupra sa, care ar înnebuni şi un om sănătos, abuzuri pe care multe alte femei le îndură în aceeaşi tăcere, în acelaşi vacarm social şi moral, în aceeaşi lume dezumanizată, din care dragostea nu face parte.
Dacă mâna care te-a mângâiat cândva te poate ucide, dacă omul care te-a iubit cândva îşi doreşte să te distrugă, dacă oamenii puşi să respecte măcar legile normale ale firii sau pe cele legale au sufletele desfigurate până acolo unde îşi imaginează că orice abuz le este permis, pe ce lume trăieşti? Unde-i mila despre care a vorbit Iisus? Unde-i bunul-simţ, unde-i iubirea de Dumnezeu sau măcar frica de el? Unde-i bruma de umanitate din interiorul nostru, cum de suntem la fel de brutali şi de brute ca oamenii primitivi, ce anume ne aduce în stări atât de joase, încât – pentru un bănuţ sau pentru a obţine iluzia dreptăţii no
