Câte-o iarnă mai frustă şi mai rea, cum e şi iarna asta, vorbeşte în limbaj simbolic despre lucruri care se întâmplă de mult, tare de mult, dar au rămas neauzite şi neînţelese. Toate întâmplările au un limbaj al lor, iar "întâmplarea atât de grozavă" a acestei ierni ne vorbeşte cu biciul deschis despre mii de oameni care trăiesc în izolare. Iarna asta ne aminteşte că există o altă ţară, o altă Românie în România, o ţară a oamenilor bătrâni şi neputincioşi, o ţară a celor ce locuiesc în sate şi comune "uitate de lume", o ţară în care lipsesc primăriile, primarii, utilajele de deszăpezire, în unele lipsesc şi drumurile, şi şcolile, şi farmaciile, şi dispensarele, şi bisericile. Această Românie uitată, abstractă, tăcută şi fragilă s-a dezvăluit privirii noastre graţie zăpezilor "revoltate", care par să nu fi venit fără sens, fără scop şi fără mesaj, aşa cum tindem să credem. Revolta zăpezilor ne loveşte cu pancartele ei dure şi năbădăioase peste conştiinţă, căci conştiinţa noastră adormită a uitat, pur şi simplu, de existenţa acestei Românii din care au dispărut oamenii tineri, dar şi conştiinţa celor care pot întineri satul.

Sub zăpezi au rămas în special bătrânii. Ei şi-au scris prin bojdeucile îngropate în zăpadă bilete de adio, ei au lăcrimat şi s-au sufocat acolo, dar nu pentru că s-ar fi întâmplat asta pentru întâia oară. Într-un fel sau altul, acum, avem de-a face cu o supradimensionare a sufocării, cu o stare de alertă maximă, cu un fel de hiperbolizare a unei stări de criză, iar exagrările, fie ele şi ale naturii, nu apar decât atunci când mesajele calme, liniştite n-au fost percepute, înţelese şi interpretate corect. Pancartele zăpezii au strigat în locul oamenilor de la ţară, care nu ştiu, nu pot şi nu cunosc cultura protestului nici măcar atât cât o cunosc românii din oraşe. Pentru ţăranii noştri protestează zăpezile. Pentru satele izolate ale Ro