În vreme ce Bucureştiul, Iaşiul, Craiova şi ale mari oraşe ale Regatului României puneau la cale „serbările naţionale” ale aniversării lui Caragiale, în ianuarie 1912, „Dimineaţa” lui C. Mille publică un text al lui Iosif Nădejde despre capriciosul sărbătorit.
„De la Berlin, din locul de surghin voluntar unde s-a retras spre a scăpa de atmosfera înnăbuşitoare a unei societăţi rămase în urmă şi ale cărei defecte el le vedea mai limpede ca oricare altul. Caragiale va urmări, desigur, cu un zâmbet de ironie sceptică, manifestaţiile ce se fac azi în jurul numelui său. S-ar putea prea bine chiar ca aceste manifestaţii să-i pună la îndemână materialul pentru una din acele minunate şarje satirice, aşa de fine, aşa de caustice, care constituie latura de căpetenie a bogatului său talent.”
Îl bănuiam şi noi pe Caragiale, alături de eseistul de acum un secol, de-un spirit rece şi nemilos, gata să scuture pledul de pe pornirile „aproape provinciale” ale românilor de acasă... Dar asta s-ar fi întâmplat dacă maestrul, departe de ţară, n-ar fi simţit nevoia, din când în când, de mângâierea ei maternă. În fond, şi acidul Caragiale era tot om. „Firea omenească, chiar atunci când e vorba de un ironist şi de un satiric, e veşnic aceeaşi şi manifestaţiile de dragoste sunt bine primite”, îi înmoaie portretul colaboratorul „Dimineţii”... aşezându-l alături de cel cu care nu de puţine ori se războise în viaţa-i: Mihai Eminescu.
Cu o deosebire: Caragiale are şansa să guste din „gloria eternă” cât încă e în viaţă! Are şansa să audă, să citească vorbe precum acestea: „Teatrul românesc are în Caragiale pe cel mai strălucit reprezentant al său şi cu drept cuvânt s-a spus că teatrul nostru începe de la Caragiale”. Sau: „În oglinda fidelă pe care Caragiale a pus-o sub ochii societăţii, aceasta a văzut în toată goliciunea lor pe toţi Tipăteştii, pe toţi Farfurizii, pe toţi C
