În ultimii patruzeci de ani, am fost un atent observator academic al României. La începutul anilor 1970, mi-am concentrat studiul asupra naturii sistemului comunist sub Ceauşescu, ca doctorand al Universităţii Johns Hopkins, iar, mai târziu, m-am concentrat pe observarea deteriorării regimului din România, delegitimarea regimului Ceauşescu şi eforturile pentru regenerarea unei democraţii europene, după decembrie 1989.

România a reuşit să se reîntoarcă la identitatea sa europeană, să continue cooperarea strategică cu SUA, dezvoltând, în acelaşi timp, oportunităţile antreprenoriale de afaceri. Sunt încă multe lucruri de făcut (de exemplu, corupţia endemică şi o încetinire a creşterii economice în ultimii ani), dar văd progrese imense. Astăzi, poziţia României este cu mult îmbunătăţită - o dezbatere democratică vibrantă (se poate spune, foarte activă), oportunităţi crescute, o integrare în spaţiul european şi un parteneriat strategic cu Statele Unite.

Acesta este contextul în care trebuie privit Tratatul dintre România şi SUA privind apărarea antibalistică. Ar trebui să aplaudăm dezvoltarea conexiunilor dintre strategiile de securitate ale celor două ţări şi colaborarea acestora pentru a apăra ţările NATO de potenţiale atacuri cu rachete. România a luat decizia de a se alătura Poloniei, Turciei şi Spaniei pentru a oferi o apărare globală împotriva rachetelor cu rază medie şi se alătură astfel unui efort al NATO, ce are beneficii asupra întregii Alianţe. Anunţul fostului premier spaniol Zapatero că acelaşi sistem Aegis va fi găzduit de ţara lui, la Rota, evidenţiază faptul că cele mai mari ţări din partea de est şi sud a NATO au înţeles contribuţia vitală a Alianţei în apărarea împotriva rachetelor balistice.

NATO s-a adaptat provocărilor apărute după Războiul Rece. Sistemul antirachetă European Phased Adaptive Approach (EPAA), prezentat la summit