Mă amuz tot mai tare (dar amar evident) de încrâncenarea cu care cei de la Banca Centrală sar la înaintare să apere teza cum că inflaţia din România e provocată de cauze nemonetare (un exemplu este aici). Miza unei astfel de încrâncenări este însă una foarte mare. E mai uşor să dai vina pe preţul cartofului decât să îţi asumi nişte greşeli de politică monetară expansionistă (de exemplu, în luna ianuarie a acestui an agregatul monetar M3 a atins recordul absolut, fiind în continuă creştere, în condiţiile în care în 2011 şi M1 şi-a reluat creşterea). E uşor să vorbeşti de creştere economică în România de 2-3% când agregatele monetare cresc cu 5% şi când e uşor de observat cât de mulţi bani proaspăt tipăriţi absoarbe statul emiţând titluri pe care băncile comerciale sunt „obligate” să le includă în portofoliile lor. E uşor să spui că inflaţia s-a redus în România la 3% şi acesta este meritul Băncii Naţionale în condiţiile în care în ultimele luni asistăm la prăbuşiri de consum semnificative care ar fi trebuit să ducă la scăderi de preţuri (poate chiar cu 3%), inflaţia reală fiind de fapt diferenţa dintre +3% (ţintită de BNR) şi -3% (nivelul real al preţurilor pe fondul prăbuşirii consumului).

De unde porneşte toată această abordare a inflaţiei care e (în opinia multor specialişti de pe la noi) nemonetară sau care e mare pentru că “au crescut nişte preţuri”? Trebuie spus că în teoria economică clasică legătura dintre monedă (aur) şi preţuri este denumită TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR şi la ea au făcut referire foarte numeroşi economişti clasici (J.S. Mill, R. Cantillon, A. Smith etc.). Ideea de bază enunţată de clasici este următoarea: mai mulţi bani (sau aur) înseamnă preţuri mai mari. Newcomb şi cu Fisher au matematizat (greşit spun eu şi foarte mecanicist) această relaţie sub forma simplistă: M x v = p x Q (M – masa monetară, v – viteza de rotaţie a banilor,