În 1925, un autor rus de literatură science-fiction, Alexandr Beleav, a publicat o nuvelă intitulată "Capul profesorului Dowell" - viziune extrem de îndrăzneaţă asupra unui viitor al medicinei ce părea, pe atunci, utopic. Nuvela explora problema menţinerii în viaţă a creierului detaşat de corp şi a transplantului de cap, atingând în treacăt şi ramificaţiile spinoase ale eticii şi deontologiei implicate. Dramatică şi provocatoare, nuvela părea să aducă în scenă o utopie medicală, într-atât de mari păreau dificultăţile unei astfel de operaţii. Cât de mari, reiese limpede din faptul că, decenii mai târziu, în ciuda progreselor enorme ale tehnologiei, medicinei, biologiei, transplantul de cap la om a rămas tot în sfera unei viziuni SF. Dar nu numai din motive strict medicale. Azi, la aproape 80 de ani de la publicarea acelei scrieri, cât de departe suntem de o astfel de reuşită a chirurgiei? Şi, dacă astfel de operaţii ar putea fi realizate, ar fi mai bine sau mai rău pentru specia şi civilizaţia umană?

În anii 1950, problema reanimării unui cap desprins de trup şi a transplantului de cap îi preocupa intens pe oamenii de ştiinţă, mai ales pe cei din blocul ţărilor comuniste, care au efectuat numeroase experimente pe animale şi au publicat lucrări în acest sens. Unul dintre aceşti pionieri a fost savantul sovietic Vladimir Petrovici Demihov (1916 -1998), un remarcabil specialist în domeniul transplanturilor. Lucrând pe animale, el a pus bazele cunoştinţelor privitoare la transplantul de inimă şi de plămâni. Medicul sud-african Christiaan Barnard, autorul primului transplant reuşit de inimă la om (1967), îl considera pe Demihov adevăratul său maestru.

Profesorul Demihov a rămas cunoscut, de asemenea, pentru lucrările sale în domeniul transplantului de cap, realizate pe câini (lucrări ce continuau un experiment realizat - pe nepregătite - de un alt savant