Plantă ornamentală, folosită adesea şi sub formă de gard viu, Chimişirul (Buxus sempervirens) are numeroase denumiri populare: cinşir, cletaică, coacăze, drogoniţe, iedere, lemnul Domnului, merişor turcesc, pentru a enumera doar câteva dintre cele mai uzuale.

Exoticul arbust, a cărui înălţime atinge şi 8 m, este totdeauna verde şi se cultivă în grădini ca plantă ornamentală longevivă. În terapeutică însă, se foloseşte rădăcina soiului Buxus herba. Din vremuri îndepărtate, în tradiţia populară, chimişirul se administra sub formă de ceai, în asociere cu alte plante sau chiar cu boabe de fasole albă, ca remediu împotriva constipaţiei.

Compoziţia chimică a plantei conţine alcaloizi, iar unii dintre aceştia au proprietăţi cardiotonice. De asemenea, frunzele arbustului conţin un alcaloid numit buxenina G2, renumit pentru acţiunea inhibitoare asupra celulelor canceroase. Rădăcinile chimişirului sunt folosite ca sudorific, colagog şi ca laxativ. „Planta este un remediu foarte bun pentru o varietate de boli: de la afecţiunile cardiace, hepatice, gută şi până la cancer", precizează Eugen Giurgiu, doctor în biochimie cu competenţe în fitoterapie şi nutriţie. "Se poate administra sub formă de pulbere, de decoct şi de tinctură".

Cum se foloseşte pulberea: Frunzele uscate se macină în râşniţa de cafea şi se cern cu o sită. Se administrează câte o linguriţă de pulbere cu apă, de câte trei ori pe zi în afecţiuni cardiace, cu 15 minute înaintea meselor principale.

Şi decoctul este eficient în tratamentul afecţiunilor cronice. Acesta se prepară dintr-o linguriţă de frunze mărunţite, proaspete sau uscate, care se fierb în 250 ml apă, timp de zece minute, apoi se strecoară. Se pot consuma câte trei căni pe zi, un interval de o săptămână. După o pauză de zece zile, tratamentul se poate repeta.

Planta se foloseşte şi sub formă de tinctură; acest leac se obţin